Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Like

Tablitele de plumb din Sinaia

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Tablitele de plumb din Sinaia

Mesaj Scris de OpHaNiM la data de 2/3/2011, 04:09

Tablitele de la Sinaia reprezinta un set de artefacte arheologice
controversate. Conform traditiei locale, sau a unor informatii care au
circulat in zona la vremea respectiva, Tablitele de la Sinaia se refera
la un numar impresionant de tablite de aur descoperite, cu prilejul
lucrarilor de captare a paraielor Sfanta Ana si Peles, pentru
aprovizionarea cu apa a Manastirii Sinaia, si de asanare a mlastinilor
din Poiana Vacaria, inscriptionate intr-o limba si o scriere
misterioasa. Pe langa placile de aur, lucratorii ar fi descoperit si
monede de tip Maia si Sarmis, ambele tezaure considerandu-se ca ar fi
intrat, in mod tacit, in posesia regelui Carol I. Astazi, Tablitele de
la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se refera la un set de tablite de
plumb neinventariate care se afla depozitate in subsolul Institutului de
Arheologie Vasile Parvan din Bucuresti, de mai bine de un secol.
Traditia locala explica existenta prezentelor placute de plumb prin
ideea conform careia regele ar fi topit piesele originale, valorificand
aurul in vederea finalizarii proiectului Peles, dupa ce placile ar fi
fost copiate in plumb.

Context istoric
"Sa fie acest castel leaganul de veci al dinastiei mele."
Acestea au fost cuvintele rostite de Carol I la 10 august 1875, in
timpul ritualului de incepere a constructiei Castelului Peles. Conform
scrierilor vremii, intr-un cilindru de plumb au fost puse circa 100 de
monede de aur de 20 de lei, emise in anul 1868, impreuna cu un pergament
pe care era scris actul de ctitorie. Cilindrul a fost ingropat sub
piatra de temelie a castelului, pusa in prezenta domnitorului.
Ingroparea monedelor de aur imita un stravechi obicei intalnit in toate
zonele tarii (taranii mai instariti puneau sub talpa casei sau sub prag o
moneda din argint sau din aur, pentru protectia locuintei si belsugul
familiei care urma sa locuiasca in ea), prin gestul sau, Carol
conformandu-se ancestralei traditii romanesti. Emisiunea monetara insuma
in total 200 de piese, care nu au fost puse in circulatie niciodata si
nici nu au fost facute mai multe pentru ca turcii, sub suzeranitatea
carora se afla Romania la acea vreme, nu i-au permis domnitorului Carol
al Romaniei sa bata moneda cu chipul sau.

In 1867, a fost
promulgata legea noului sistem monetar. Guvernul Romaniei ajusese la un
acord cu Poarta, care prevedea ca divizionara leului, banul de arama, sa
poarte stema tarii, in timp ce monedele de argint si cele de aur sa fie
batute cu semiluna otomana, in semn al dependentei politice. S-a trecut
imediat la baterea monedelor de arama, de valoare mica, evitandu-se
baterea unor monede de aur si de argint. Printr-un artificiu legislativ,
au fost rezolvate temporar cele doua conditii de batere a monedelor de
baza (a fost declarata legala circulatia monedelor Uniunii Latine, pana
la emisiunea nationala). Acest fapt a permis aminarea baterii leului cu
semiluna si totodata au fost asigurate lichiditatile necesare unei
activitati economice normale. Totusi, Carol I a batut moneda de aur, in
valoare de 20 de lei, mentionata mai sus, purtand efigia sa pe avers,
iar pe revers fiind inscriptionata valoarea nominala, anul baterii
(1868) si legenda "Carol I Domnulu Romaniloru".Afland despre manevra lui
Carol I, Imperiul Tarist si cel Austro-Ungar au protestat din cauza
legendei inscriptionate. Asa se face ca moneda nu a fost pusa in
circulatie, iar jumatate din tirajul batut (circa 50-100 de monede) a
fost ingropat la temelia Castelului Peles. Monedele ramase au fost
facute cadou apropiatilor si curtenilor, unele dintre ele ajungand in
colectii numismatice. Astazi, o asemenea moneda este cotata la peste
10.000 de euro...

Constructia castelului
Principele
Carol, ales Domn al Romaniei in 1866, a vizitat pentru prima oara
Manastirea Sinaia in 5-6 august acelasi an, ramanand fascinat de
frumusetea locurilor (la vremea respectiva asezarea purta numele de
Podul lui Neag). Impresionat de eforturile pe care le faceau calugarii
pentru aprovizionarea cu apa a sfantului lacas, Carol se va ingriji de
realizarea unor lucrari de captare a paraielor Sfanta Ana si Peles, care
sa asigure necesarul de apa al manastirii. In 1873, inainte de
demararea lucrarii la castel, a fost facut un schimb de terenuri intre
Casa Cretulescu si Eforia Spitalelor din Bucuresti, de 1000 de pogoane,
apartinand manastirii, care vor fi cumparate de Carol. In toamna
aceluiasi an incep lucrarile la castel sub conducerea arhitectului
Wilhem von Doderer.

Ridicarea constructiei propriu-zise a fost
precedata de ample lucrari de asanare a cursurilor subterane de apa din
Poiana Vacariei, cum era numit locul pe care urma sa se ridice Pelesul,
si de stavilire a alunecarilor de teren. Amplul front de lucru a
necesitat efortul a circa 300 de muncitori, carora le-au trebuit doi ani
pentru pentru terminarea amenajarilor. In tot acest timp, Domnitorul a
supravegheat personal lucrarile celui mai mare si mai important santier
de pe cuprinsul vechiului regat, in veacul trecut. Regina Elisabeta nota
la acea vreme: Erau italieni zidari, romani pentru terasamente, tigani
salahori. Albanezii si grecii lucrau in cariere, nemtii si ungurii, ca
dulgheri. Turcii ardeau caramida. Au fost maestri polonezi si cioplitori
cehi. Francezii desenau, englezii masurau, astfel ca pe santier se
intalneau sute de costume si se vorbeau patrusprezece limbi, se canta,
se injura si se certa in toate dialectele si in toate tonurile.

Traditia locala. Referiri scrise
In
lucrarea sa, jurnalistul Dumitru Manolache afirma despre "afacerea"
tablitelor ca: La aproape un secol si jumatate de la punerea pietrei
fundamentale a Castelului Peles, este aproape imposibil sa mai refacem,
cu date certe, verificabile, istoria acelor zile. Cu atat mai putin
momentul descoperirii celor doua tezaure de aur despre care am vorbit.
Eforturile noastre sustinute de a gasi documente care sa ateste
incontestabil existenta tezaurelor au fost zadarnice. Arhivele tac.
Martorii directi au murit demult, iar rudele lor, cei care mai cunosc
cate ceva despre aceasta poveste, refuza orice discutii. Bantuie inca
teama ca, vorbind despre placile de aur descoperite pe pamanturile
regale, ar putea fi trasi la raspundere, pedepsiti sau, de ce nu, chiar
eliminati. Subiectul a devenit tabu. Iar cine indrazneste sa-l abordeze
in profunzimea lui, se va lovi de o tenebroasa tacere, de o sustinuta si
eficienta campanie de discreditare. De aceea, in randurile care urmeaza
vom incerca sa redam ceea ce am putut descoperi [...] recurgand la
putinele marturii scrise si declaratii incredintate noua. Astfel,
informatiile scrise nu pot fi considerate izvoare istorice, ci
reprezinta, mai degraba, culegerea unor "zvonuri ale vremii" care s-ar
fi transformat mai apoi in "traditii locale", si transpunerea lor pe
hartie.

Inginerul silvic Vasile Al. Ionescu
In ciuda
caracterului "folcloric" al informatiilor, exista multi specialisti,
precum doctorul in lingvistica romanica, Aurora Petan (aceasta le
clasifica drept o traditie oralã, destul de
serioasã), care nu au ezitat sa le ia in considerare sau care
pleaca de la premisa ca acestea sunt adevarate. Sursa traditiei pare sa
fie acelasi inginer silvic Vasile Al. Ionescu. In acest sens, Iordace
si Balas Moldoveanu afirma, intr-o nota de subsol a cartii lor:

„In
anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peles, [...] s-a descoperit
un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise in relief si alte
obiecte de aur. Din ignoranta -tezaurul fiind privit doar ca valoare de
aur- a fost cedat de catre guvernul procarlist Lascar Catargi
domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operatia a fost efectuata prin
administratia locala si jandarmi, in cea mai mare taina si, astfel,
tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a disparut.
Posteritatii au ramas doar copiile efectuate pe metal nepretios de
autoritatile locale, la atelierele metalice [...], care au constituit
nucleul fabricii de cuie, infiintata apoi in Sinaia in anul 1892.
Facsimilele au ramas in pastrare la Manastirea Sfantul Nicolae din
Sinaia. Traditia a fost transmisa de fostii primari ai comunei Sinaia:
Gh. Gatej, I. Suvrezeanu, I. Manoilescu, Ghita Ionescu, I. Stoicescu,
Gh. Matheescu, inginerul silvic Vasile Al. Ionescu,[...] domiciliat in
Sinaia inca din 1921, si pe care o vizitase inca din 1912. De-a lungul
vremii, a facut numeroase investigatii asupra dramei tezaurului si,
incercand sa studieze si sa descifreze scrierile lor, a inmanat unele
copii arheologului prof. Niculescu-Plopsor. Din cele sase inscriptii,
cinci alfabetice, noi vom studia doua, de pe tablitele gasite in 1978 in
muzeul Manastirii Sinaia de cercetatorul stiintific M. Dogaru, de la
Institutul de Studii Istorice si Social-Politice, care ne-au fost puse
la dispozitie de N. Copoiu, de la acelasi institut."

Dintr-un
interviu luat de catre domnul Manolache doamnei Cornelia Velcescu,
filolog si sculptor, care in perioada '70-'80 a fost implicata in
traducerea celor doua piese arheologice aflate la Manastirea Sinaia,
aflam posibilul numar al tablitelor, descoperite in context similar si,
pentru prima oara, faptul ca scrierile erau considerate a fi de orgine
geto-daca: Se vorbea despre descoperirea, in pestera Sfanta Ana pe
vremea regelui Carol I, a 40 de tablite de aur de dimensiunea 15/10 cm,
dar si mai mari, cu scriere daca sau getica. Doamna Velcescu isi
continua relatarea, prezentand doua ipoteze, despre care se discuta in
biroul profesorului Ion Popescu-Puturi (directorul Institutului de
Studii Istorice si Social-Politice de pe langa CC al PCR) si oferindu-si
concluzia. Astfel, se vorbea acolo ca din vanzarea aurului acestor
tablite ar fi obtinut Carol I bani pentru terminarea Pelesului. Desi
habar nu avea de ceea ce scria pe tablite, regele si-ar fi dat totusi
seama de valoarea lor pentru studiul istoriei. De aceea, ar fi ordonat
sa se faca replici in plumb. Din cate intelesesem eu, dintre acele
replici se mai salvasera doar doua bucati, care se aflau la muzeul
Manastirii Sinaia. Iar, intr-o alta varianta, se vorbea despre un
inginer silvic, Ionescu, om foarte indragostit de comori, de muntii
Bucegi. El il condusese pe cunoscutul cercetator peruan Daniel Ruzo,
venit in Romania, la pestera lui Zalmoxis, care avea o intrare secreta,
cunoscuta doar de cativa ciobani, dar nedescoperita nici pana in
prezent. Despre acest inginer se spunea ca ar fi descoperit 40 sau 60 de
placute de aur cu scriere getica in pestera Sfanta Ana si ca el ar fi
fost cel care le-ar fi subtilizat in plumb. Doamna Cornelia Velcescu
intreaba retoric: Cine a facut copiile? Inginerul Ionescu sau regele
Carol I?, conchizand ca, logic, raspunsul nu poate fi decat "regele
Carol I'", pentru ca inginerul Ionescu nici nu era nascut atunci cand
s-au descoperit placile. El a fost, se pare, doar tap ispasitor si
subliniand ca piesele erau cu siguranta din aur, pentru ca stramosii
nostri nu scriau pe lut, ca sumerienii.

Povestile Pelesului. Surse ale traditiei locale
Regina
Elisabeta, sotia regelui Carol I, sub pseudonimul sau literar, Carmen
Sylva, inregistreaza in Povestile Pelesului un alt tip de traditie,
existenta anterior constructiei castelului si care se poate sa fi
constituit bazele pentru traditia ulterior formata:

„Dar aceea
care torcea acolo sus, stapana cetatii, era o vrajitoare foarte rea.
Piticii din munte ii aduceau tot aurul din fundul pamantului... Aurul se
turna acolo farar masura, ea-l tragea la cumpana, il alegea si vai de
piticul care nu aducea masura plina. Pe loc il punea intr-un cleste
intre trunchiul si coaja unui arbore puternic, pana ce da cel din urma
graunte de aur, sau i se prindea numai barba si atunci in zadar mai
tragea in dreapta si stanga, in zadar striga: oh si vai, caci Baba Coaja
se facea ca nu aude. De aceea, lumea o si chema Baba Coaja... Numai ea
stia sa toarca firele de aur. Ea punea firele de aur in scule si le
aseza in beciurile de sub pamint pentru sutele si sutimile de ani ce vin
si trec..."

Ce s-a intamplat cu originalele? Ipoteze
Dupa
cum a observat Dumitru Manolache, istoria placilor despre care,
generic, se spune ca provin de la Sinaia, poate fi explicata doar in
limita a patru ipoteze: prima, existenta intr-adevar a unor originale de
aur care, intr-un anumit moment, au fost copiate in plumb, asa cum
sustin traditia si o serie de dovezi indirecte, prezentate de noi pana
acum, a doua, existenta unor placi de aur care nu au fost topite in
totalitate, parte din ele pastrate de Casa Regala, ajunse fie la
Moscova, odata cu Tezaurul Romaniei, fie la Banca Nationala Romana, sau,
de ce nu, fie ramase la Peles [...], a treia, inexistenta unor
originale de aur sau din alte materiale, situatie in care placile de
plumb cunoscute astazi ar fi produsele unuia sau a mai multor
fasificatori, si a patra, autenticitatea artefactelor din plumb
cunoscute astazi, ipoteza sustinuta de domnul Dan Romalo in cartea sa.

Variante ale ipotezei existentei originalelor de aur
Un
personaj misterios si controversat, Vitalie Ustroi, originar din
Moldova de peste Prut, a lansat ipoteza ca placile de aur nu ar fi fost
descoperite in timpul lucrarilor de pe santierul Castelului Peles, ci
acestea s-ar fi aflat in posesia Manastirii Sinaia care, ca multe alte
vechi asezaminte crestine, s-ar fi ridicat pe o capiste (vechi altar al
cultului zalmoxian). Astfel, aceste placi s-ar fi pastrat de-a lungul
secolelor in grija initiala a preotilor daci, fiind apoi transmise
urmasilor lor, preotii crestini. Conform ipotezei lui, fiecare trib
getic sau dacic ar fi posedat o arhiva de texte scrise pe placi de aur
sau din alte metale, care se reinnoia periodic. Textele ar fi fost
scrise de marele preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost
inchinate zeilor si, ca atare, ar fi fost foarte bine pazite. In ceea ce
priveste o posibila locuire dacica in zona Sinaiei, in afara de
depozitul de bronzuri datat 1800-1700 i. Hr. si descoperit in urma
multiplelor sapaturi arheologice in zona (printre care se numara si
sondajul efectuat de Tocilescu in 1890), nu exista informatii
referitoare la epocile ulterioare. Totusi, Aurora Petan observa ca acest
lucru nu este in dezacord cu depozitarea pieselor de aur in zona
respectiva, ci, din contra, reprezinta un argument serios:

„Este
mult mai logic ca un asemenea tezaur sa fi fost ascuns intr-o zona
ferita, posibil intr-un loc considerat sacru, accesibil preotilor sau
celor initiati. Placile inscriptionate la Sinaia nu constituiau un
tezaur obisnuit, ele nu erau valoroase doar prin aurul din care erau
confectionate. Valoarea exceptionala consta in faptul ca ele reprezentau
identitatea neamului dac. Caderea lor in mainile dusmanilor si
distrugerea lor ar fi echivalat cu anularea intregii istorii consemnate
in aceste placi, cu stergerea din memorie a acestui neam si a faptelor
si traditiilor sale. De aceea, daca tezaurele de aur si argint comercial
au putut fi ascunse in cele mai diverse locuri -in albii de rauri sau
chiar in asezari locuite-, un astfel de tezaur trebuia sa fie extrem de
bine protejat. Cel mai bun loc l-ar fi reprezentat cu siguranta unu care
sa nu fi atras prin nimic atentia romanilor si a neamurilor viitoare
care ar fi trecut pe acolo, deci o zona fara locuire si resurse care sa
starneasca interesul. Sinaia putea fi un astfel de loc.”

Cu privire la constructia Manastirii Sinaia, ieromonahul Nectarie Magureanu noteaza in monografia sa ca "in
pustietatea locului traiau, in liniste, calugarii solitari, care
inaltau rugi pe acest varf de munte, ca odinioara preotii stramosilor
nostri daci". Ieromonahul precizeaza ca "inca din secolul al
XV-lea, acesti calugari s-au adapostit in crapaturile stancilor si in
pesterile acestor munti, mai tarziu in bordeie de piatra si in schituri
de lemn, pentru ca departe de lume si de zgomotul ei sa traiasca in
abnegatie totala pentru Iisus Hristos. Astfel, au fost construite si
cele doua schituri: schitul Sfanta Ana, la 5 km de manastire, si schitul
Sfantul Nicolae, la 1 km. Interesanta este si urmatoarea marturisire,
cuprinsa in volum:

„Multe din documentele manastirii s-au
pierdut in timp, ori intentionat au fost distruse. O alta parte din
documentele manastirii au fost ridicate cu "ordin" de catre Eforia
Spitalelor Civile, in anul 1887. In 1961, un incendiu a distrus o mare
parte din colectia muzeului, astfel incat, la inventarierea arhivei din
1964, au mai fost gasite doar 955 de unitasi de pastrare, de la 1387 la
1963, cuprinzand diferite acte, cateva originale si copii in rusa,
greaca, germana sau romana, cu caractere chirilice, de la anii 1702 pana
la 1895, alte cateva dosare sau documente de pe la 1862 pana la 1963.
La 17 aprilie 1975, Arhivele Statului au ridicat 137 de documente dintre
cele mai importante existente la acea data in arhiva manastirii.”

Intr-un
interviu acordat de catre lingvista Aurora Petan unui ziar publicat in
Toronto[4], aceasta vorbeste despre acelasi personaj misterios ("al
carui nume nu vi-l pot face cunoscut") care spunea ca vine cu o
delegatie din partea Academiei Ruse si care sustinea ca astfel de placi
exista pe teritoriul Rusiei, ca sunt foarte asemanatoare cu cele de la
Sinaia, si ca din informatiile pe care le detine, cel putin 40 de piese
din aur ar mai exista in Banca Nationalã a Romaniei. Tot
conform informatiilor lui, in Romania, ar mai exista vreo trei depozite:
unul la Manastirea Tismana, un altul undeva in Muntii Bucegi si unul
chiar langa Sarmizegetusa. Deocamdata doar cel de la Sinaia ar fi fost
scos la luminaTot el sustine ca au existat la Sinaia 240 de piese si ca
mai multe copii se afla in diferite institutii. Acest numar, lingvista
Aurora Petan il considera foarte plauzibil, pentru ca stim, tot de la
oameni din Sinaia, ca unele copii in plumb au ajuns la prof. Nicolaescu
Plopsor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii
Politice, de pe vremea comunistilor. Asadar, piesele de aur, fie s-au
salvat si au ajuns in Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista inca in
Banca Nationala fie au fost topite.

Ipoteza falsurilor. Suspectii. Argumente si contraargumente
Nu
se cunoaste exact perioada in care a fost lansata pentru prima data
ipoteza falsurilor. Alexandru Vulpe, actualul director al Institutului
de Arheologie din Bucuresti, considera drept origine a acestei idei
perioada lui Vasile Parvan, care "le vazuse si el si credea ca sunt
falsuri. Generatia dupa Parvan, la fel, le-a considerat niste falsuri
din secolul al XIX-lea. Noi le putem data dupa anumite criterii",
declara academicianul in 2004, intr-un interviu.[5] Si el crede ca
placile au ajuns la Manastirea Sinaia, dar ca au fost facute in alta
parte: eu le-am preluat de la generatia dinaintea mea drept "falsurile
lui Hasdeu".

Suspectii...Hasdeu si Densusianu
Un prim
suspect de fals in cazul placilor de la Sinaia este, asadar, Hasdeu.
Despre el, in randul specialistilor se vorbeste ca ar fi creat doua
falsuri celebre: unul este Diploma barladeana, care ar fi fost elaborata
in 1134, si prin care se conferea unor negustori din Messembria dreptul
de a face comert in Moldova fara sa plateasca taxe, doar la Barlad si
Tecuci. Cel de-al doilea fals este Hrisovul lui Iurg Koriatovici,
indicat ca fiind din anul 1374. Prin acest act, Iurg Koriatovici dadea
unui slujitor al sau, Iacsa Litavor, satul Zabrauti. Falsurile sunt puse
pe seama lui Hasdeu de catre P.P.Panaitescu, insa nu toata lumea este
de acord cu ceea ce sustine acesta. Lingvistul Cicerone Poghirc, care a
scris o carte despre Hasdeu, contesta cu vehementa ca acesta ar fi facut
falsuri. De aceeasi parere sunt mai multi cercetatori, pentru faptul ca
Hasdeu a publicat zeci de documente, mult mai valoroase decat cele
doua, si nu avea nevoie sa inventeze niste documente atat de banale.
Dumitru Manolache, in acest sens, intreaba retoric: Ce sa demonstreze cu
aceste documente? Ca se facea comert in Moldova? Ca exista un principe
obscur in secolul al XIV-lea?, conchizand ca pare absurd. Avand aceste
"antecedente", si pentru ca vorbise despre un alfabet getic in disputa
cu Grigore Tocilescu, Hasdeu figureaza primul pe lista suspectilor de
fals, in cazul tablitelor de plumb. Cat despre presupusa perioada in
care Hasdeu ar fi "plasmuit" falsurile de plumb, Aurora Petan
tine sa precizeze ca aceasta nu poate fi alta decat cea imediat
urmatoare mortii fiicei lui, Iulia Hasdeu (perioada in care Hasdeu s-a
dedicat, in mare parte, sedintelor de spiritism din castelul de la
Campina, in incercarea sa de a contacta spiritul Iuliei), deoarece,
inainte de 1888 (anul mortii Iuliei), Hasdeu a muncit enorm la
"Etymologicum Magnum Romaniae", si este greu de crezut ca in paralel ar
fi avut timp si energie sa plasmuiasca sutele de placi. Cat priveste
continutul placutelor si legatura acestora cu ideile hasdeene, lingvista
Aurora Petan, una dintre putinii care au incercat sa descifreze
inscriptiile misterioase, afirma:

„Nimic din activitatea si
conceptiile lui [Hasdeu] nu se regaseste in placi. Acad. Al. Vulpe a
sustinut o vreme ca autorul ar fi fost B.P. Hasdeu, care ar fi vrut sa-i
demonstreze lui Gr. Tocilescu existenta scrierii la daci. Insa Hasdeu
credea in existenta unui alfabet propriu dacilor, continuat de secuii
din Transilvania, dar care nu are nici o legatura cu scrierile de pe
placi. Dar lucrul cel mai grav il constituie absenta din acest corpus a
oricarei idei hasdeene cu privire la limba dacilor. Pentru Hasdeu limba
dacilor era indo-europeana, de tip satem, inrudita, astfel, indeaproape
cu limbile baltice. El nu si-a imaginat niciodata ca limba daca este o
limba neindo-europeana si a comparat adesea ramasitele substratului cu
sanscrita, vechea persa, limbile baltice, slave. Nici in privinta
vocabularului nu avem repere care sa ne trimita la Hasdeu: dintre
numeroasele cuvinte atribuite de el dacilor, doar doua sau trei pot fi
regasite in aceste inscriptii, si nici acelea cu certitudine. Mai mult,
Hasdeu era un aprig aparator al latinitatii noastre. El a infiintat
ziarul Traian si revista Columna lui Traian si vorbea mereu de Dacia lui
Traian, nu de cea a lui Burebista sau a lui Decebal. Pentru Hasdeu,
dacismul inseamna intoarcere la izvoare, cultivarea si conservarea
individualitatii si nicidecum renegarea latinitatii (din contra, cand
regele Carol I a urcat pe tron, Hasdeu sustinea ca este amenintata
latinitatea neamului) sau exacerbarea substratului.”

Un
altul pe lista de suspecti este istoricul Nicolae Densusianu, care, dupa
30 de ani de cercetari, a scris cartea Dacia preistorica. Aurora Petan
considera ca aspectul neindo-european al limbii din tablite se
potriveste cu ideile sale despre o limba pelasgica, insa -lucru foarte
important- el nu poseda cunostinte de lingvistica atat de avansate incat
sa poata crea o astfel de limba, doar un lingvist genial putea face asa
ceva. In plus, era foarte sarac, chiar "Dacia preistorica" a fost
publicata abia dupa moartea sa, prin grija ministrului educatiei de
atunci, C.I. Istrati.

Argumentele si Contraargumentele
Intre
dovezile de neautenticitate invocate de catre acad. Al. Vulpe este si
argumentul referitor la cetatea "Cumidava": in placile de plumb apare
cuvantul Comieodabo, desemnand, dupa consideratiile doamnei Petan,
cetatea pe care o cunoastem de la Ptolemeu sub numele de Comidava, iar
dintr-o inscriptie latineasca sub forma Cumidava. Dl. Vulpe sustine ca
falsificatorul nu avea de unde sa cunoasca forma reala, Cumidava,
deoarece aceasta a fost descoperita mult mai tarziu, in inscriptia
amintita, si prin urmare a folosit o forma apropiata cu cea de la
Ptolemeu, autor accesibil in secolul al XIX-lea. Astfel, pentru dl.
academician, forma Cumidava, scrisa de un roman intr-o inscriptie
latineasca, este forma autentica dacica, cea care ar fi trebuit sa
figureze in tablite, daca acestea ar fi fost autentice. Despre
respectiva consideratie a dl. Al. Vulpe, Aurora Petan intreba retoric de
ce ar fi trebuit ca dacii sa scrie acest nume exact cum il auzeau si il
reproduceau in scris romanii si subliniand ca denumirea Cumidava apare
intr-o inscriptie latineasca, scrisa de un roman, in secolul al III-lea
d.Hr.: de ce suntem obligati sa admitem ca forma latineasca era identica
cu cea dacica, iar cea greceasca, de la Ptolemeu, este corupta?
Doctorul in lingvistica romanica, Aurora Petan, explica fenomenul,
recurgand la analogia cu celelalte nume straine transpuse de catre
romani si greci, transpunere in care a intervenit intotdeauna perceptia
impusa de structura fonetica a celor doua limbi, de "urechea" grecului
si a romanului. Astfel, aceasta observa ca in numele grecesti si romane
din tablite, vocala 'i' cu cantitate scurta era perceputa adesea ca 'e',
iar 'u' scurt ca 'o' (numele lui 'Lucullus' este redat 'Locolo',
cuvantul grecesc 'basileus' este transpus 'baseleo' etc.). Deci,
conchide doamna Petan, este intru totul coerent ca romanii sa fi redat
prin 'u' ceea ce in limba dacilor era un 'o' inchis, asa cum a transcris
Ptolemeu.

S-a mai invocat drept argument, de catre lingvistul
Sorin Olteanu si altii, prezenta in scrierile din aceste tablite a doua
semne care exista si in alfabetul chirilic (semnele pentru sunetele
palatale /c/ si /g/), litere care ar constitui un anacronism sau,
conform domnului Olteanu, elemente de romanism modern, deoarece
alfabetul chirilic a fost creat mult mai tarziu. Doctorul in filologie,
Aurora Petan, sustine ca originea celor doua semne in alfabetul chirilic
este "necunoscuta", asadar, cata vreme nu stim de unde au luat slavii
aceste semne, acuzatia de anacronism nu poate fi sustinuta. Aceasta mai
aminteste ca alfabetul chrilic a fost creat la sudul Dunarii in secolul
IX d.Cr., deci intr-o zona care, cu cateva secole inainte fusese locuita
de geti. Semnul pentru sunetul palatal ci, existent si in alfabetul
chirilic, are la slavi valoarea numerica 90. Aurora Petan observa ca
acelasi semn, cu aceeasi valoare numerica 90, dar fara valoare fonetica,
se regaseste in alfabetul gotic, creat in Dacia de catre episcopul
Wulfila in sec. IV d.Cr. Stiind ca limba gotilor nu poseda sunetul ci,
doamna Petan considera normal ca semnul cu pricina, imprumutat din alt
alfabet odata cu celalate litere, sa nu fi avut nici o valoare fonetica,
si in acest alfabet originea semnului fiind obscura. Daca semnul a
putut sa existe la goti, inainte de slavi, Aurora Petan intreaba de ce
nu putea sa fi existat si la geti, mai ales ca ambele alfabete -cel
gotic si cel chirilic- au fost create in zona getica? In privinta
semnului pentru gi, acesta exista astazi doar in alfabetul sarb, iar cei
mai multi slavisti sunt de acord ca este luat din alfabetul chirilic
folosit in textele romanesti (la sarbi semnul este atestat pentru prima
oara cu valoarea fonetica gi in sec. XVII, pe cand in textele romanesti
apare cu un secol mai devreme). Aurora Petan subliniaza ca, desigur,
exista si specialisti care afirma ca romanii l-au luat de la sarbi,
insa, in acest caz, semnul ramane cu origine necunoscuta in alfabetul
sarb, iar problema ramane deschisa. La toate acestea, dl. Olteanu
raspunde ca originea literelor in discutie nu este deloc "necunoscuta".
Asa cum se poate gasi in orice istorie a alfabetelor slave, litera
chirilica ? este imprumutata din alfabetul ebraic, din litera ? tsade
non-final, o data cu ? din ? šin, in sec. IX. Litera ?, spune dl.
Olteanu, pare a fi cu mult mai noua, creata pe taram romanesc, o
adaptare a chirilicului ? pentru a transcrie sunetul /g/ si imprumutata
ulterior de alfabetul sarbesc. Cat despre litera gotica adusa in
discutie nu este deloc inrudita genetic cu prima, ci este o stilizare
unciala, ca toate literele alfabetului lui Wulfila, a semnului grecesc
'koppa', folosit si in alfabetul grec, si in cele derivate din el pentru
notarea numarului 90 (in greaca numerele se scriau din vechime cu
litere, doua dintre acestea, koppa si stigma fiind utilizate numai in
acest scop).

Alt argument utilizat de filologul clasic Sorin
Olteanu, tot de natura lingvistica, este acela ca literele ?, ? si ? din
tablite se citeau ca in neogreaca, in asa-numita "pronuntie
reuchliniana", nu ca in greaca veche, cum ar fi fost natural sa fie daca
placutele erau antice. Aurora Petan recunoaste ca Y (ypsilon) avea cu
siguranta valoarea 'i', la fel ca in neogreaca, deoarece apare in
variatie libera cu I (iota), dar, sustine d-sa, acest lucru nu este un
anacronism, caci inca din sec. IV a.Chr. aceste doua semne se confundau
in inscriptiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventa in epoca
romana, deci nu este specifica doar epocii recente. Dl. Olteanu contesta
insa aceasta argumentare, afirmand ca desi unele ezitari intre [?] si
[?] apar si inainte de Hristos, generalizarea pronuntiei /i/ pentru [?]
s-a produs dupa sec. V-VI p.Chr., iar confuzia completa intre ? = ? = ?
(toate pronuntate /i/), asa cum se intampla pe tablite, este de abia de
data bizantina. In plus, spune d-sa, pe tablite nu este vorba de ezitari
accidentale intre utilizarea lui [?], [?] si [?] pentru /i/, aceste
litere sunt folosite cu buna stiinta in mod absolut aleator pentru a
reda vocala /i/, lucru care, observa dl. Olteanu, nu se intampla in nici
un singur alfabet antic sau modern. Nicaieri literele care se pronunta
la fel nu se afla in "variatie libera". Acolo unde ele exista, folosirea
lor este normata de reguli ortografice sau de traditie.

Cercetari. Incercari de descifrare a inscriptiilor
Din
pacate, astazi nu exista la nivel oficial nici un program de studiere
sau cel putin de protejare a pieselor care se mai afla in depozitul
institutului. Placile au ramas tot neinventariate, fiind, astfel,
susceptibila chiar si disparitia lor completa. Conform opiniei
jurnalistului Dumitru Manolache, ideea ca artefactele de la Sinaia sunt
falsuri a inmormantat pentru un secol orice initiativa de cercetare,
legenda aceasta functionand ca o capcana in care, din nefericire, au
cazut generatii intregi de istorici, arheologi, lingvisti etc. Tot
acesta observa ca subiectul a fost ocolit ca un ciumat, din motivul ca,
daca te atingeai de el, riscai descalificarea profesionala, oprobriul
breslei. Pentru Aurora Petan este un mare mister de ce, timp de mai bine
de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese, desi
toatã lumea stia de existenta lor, mister pe care aceasta
si-l explica doar prin ipoteza conform careia Grigore Tocilescu, Vasile
Parvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe stiau cã a existat un
tezaur din piese de aur care a fost distrus si ca, astfel, scoaterea la
luminã a copiilor ar fi dus la un scandal.

Dupa
decenii de tacere, placile de la Sinaia au revenit in actualitate la
inceputul acestui mileniu. Istoricul Augustin Deac, cel care, in
calitatea sa de cercetator la Institutul de Studii Istorice si
Social-Politice de pe langa CC al PCR, vazuse, impreuna cu profesorul
Nicolae Copoiu, o scrisoare in care se vorbea despre placute si despre
inginerul silvic Ionescu, facea o comunicare in iunie 2003, sub titlul
Enigma placutelor cu scris dacic de la Sinaia, la Congresul
International de Dacologie, cerand autoritatilor sa se implice in
rezolvarea cazului disparitiei tezaurului original. Cu acelasi prilej,
Deac a prezentat mai multe imagini cu tablite, desi la vremea aceea se
vorbea doar de cele doua piese de la Manastirea Sinaia, iar cartea lui
Dan Romalo inca nu aparuse. In toamna aceluiasi an a aparut cartea
inginerului Dan Romalo, Cronica apocrifa pe placi de plumb?, care
valorifica, intr-un studiu pertinent si inedit, o parte din fotografiile
executate de autor dupa razboi. Cartea este reeditata in 2005, sub
titlul Cronica geta apocrifa pe placi de plumb?.

Aurora Petan a
inceput cercetarile imediat dupa aparitia primei editii a cartii lui
Romalo. In noiembrie 2003, a prezentat o prima comunicare pe aceasta
tema la institutul unde lucra, intitulata "Observatii lingvistice asupra
Cronicii apocrife pe placi de plumb". Apoi, in iunie 2004, a sustinut o
conferinta la Academia Romana, intitulata O posibila sursa de
cunoastere a limbii dace, iar in ianuarie 2005, conferinta Tablitele de
plumb dacice - fals monumental sau izvor istoric ignorat?, la Seminarul
Arheologic Vasile Parvan al Facultatii de Istorie de la Universitatea
Bucuresti.

OpHaNiM


Mesaje : 560
Reputatie : 4490

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum