Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Like

Tehnologia Formării Universului

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Tehnologia Formării Universului

Mesaj Scris de OpHaNiM la data de 17/4/2012, 09:16







  • Toate informaţiile moderne ne permit astăzi, să considerăm originea şi creaţia universului nostru, ca fiind rezultatul unei Fiinţe Inteligente, în loc de cel a unei explozii primare (Big Bang), care a izbucnit din nimic, într-un spaţiu cosmic întunecat şi mort.


  • Nenumărate observaţii şi experimente, printre care şi studiul “materiei negre”, din univers, duc la concluzia că există două forme de “eter” (materie neagră) care conlucrează şi interacţionează reciproc. De asemenea, am văzut că formaţiile în care densităţile, galaxiile şi universurile se aşează, reprezintă sfere concentrice, stratificate (incluse unele în altele). Deci, în final totul are forma unei Sfere Universale, care s-a divizat în cele două forme de eter, pe care, pentru uşurinţa înţelegerii, o să le denumim A1 şi A2. Acestea au viteze de vibraţie diferite (A1 mai rapid decât A2) şi se rotesc în sensuri opuse, comportându-se bineînţeles ca nişte fluide. În interiorul acestora se află micile sfere, în care s-au format geometrii în forma Solidelor Platonice, ce le determină să rămână legate într-o formaţiune stabilă (cristalizată).


  • Aceste două fluide, cu geometrii cristaline, nu se amestecă şi se omogenizează, ci exercită o presiune între ele. În cea mai mare parte a timpului, cele două straturi alunecă unul pe lângă celălalt, însă atunci când geometriile lor devin aliniate, ele se vor contopi, iar porţiunea respectivă, datorită presiunii înconjurătoare, se va aranja în formă de sferă (asemenea unei picături de apă). Această mică sferă este o replică a întregului, în sensul că cele două straturi îşi vor continua rotaţia. Pe măsură ce ele vor atrage alte sfere, din A1 şi A2, îşi vor creşte dimensiunea.


  • Bineînţeles, aceste sfere nu sunt cu adevărat sfere materiale, ci toroizi sferici, aşa cum am văzut anterior. Axa centrală a acestora, are viteza şi presiunea maximă, deoarece A1 exercită o presiune dinspre polul nord spre centru, în timp ce A2 tot spre centru, dar dinspre sud. Aşadar, centrul este supus vitezei şi presiunii maxime. În urma acestei presiuni, în centrul sferei se va forma o sferă, unde va lua naştere energie electromagnetică, adică lumină şi materie, sub formă de plasmă!


  • Această sferă de energie continua să crească, pe măsură ce absoarbe tot mai multă energie. Forma iniţială poate fi asemănată cu plasma luminoasă, altfel spus cu un Soare Central. Apoi acesta începe un ritm de pulsaţii, datorat presiunii exterioare, dând naştere la mişcări de oscilaţii, asemenea unui elastic, comportându-se ca un Oscilator Central. Aceste mişcări, de implozie – explozie, a sferei centrale, vor pulsa cu un ritm constant, asemenea unei “respiraţii” regulate, ce se va transmite în cele două straturi, care îşi continuă rotaţia.


  • Asemenea cercurilor concentrice, ce se formează atunci când aruncăm o piatră în apă, se vor forma sfere concentrice, ce se vor extinde până la limita cea mai îndepărtată.


  • Acest model a fost demonstrat în experimentul de Sonoluminiscenţă, prezentat anterior.


  • Astfel se formează strat după strat de energie sferică, între Oscilatorul Central şi ultimul strat al universului, asemenea straturilor unei cepe. Interacţiunea dintre straturile A1 şi A2, la suprafeţele de contact, vor forma mici cantităţi de plasmă luminoasă, în general prea slabă pentru a fi detectată vizibil.


  • Datorită interferenţei undelor, care sunt diferite pentru fiecare sferă, fiecare dintre acestea va avea o densitate eterică diferită, care scade dinspre centru spre periferie. Teoretic, sunt un număr infinit de sfere concentrice similare unei formaţiuni de fractali. Sunt 7 sfere de bază, care formează 7 densităţi, la rândul lor acestea fiind subdivizate în alte 7 subdensităţi şi aşa mai departe, până la infinit.


  • În ciuda infinităţii numărului de subnivele, din fiecare densitate de bază, pe măsură ce ne deplasăm spre nivelul octavei, vom obţine din nou întregul şi singularitatea. Marginile între care aceste nivele vibratorii pot varia, au nişte limite, minimă, respectiv maximă.


  • În timp, toată energia disponibilă a straturilor se va consuma, moment în care se va atinge maximul de densitate energetică, iar forţele de tip gravitaţional vor începe să colapseze toate nivelele înapoi spre centru.


  • Acest proces de expansiune şi contracţie, poate fi observat în evoluţia stelelor, la început ele sunt mici, apoi crescând în mărime, ajung la stadiul de “gigant roşu”, după care colapsează, această implozie degajând o lumină albă foarte puternică, denumită “supernovă”.


  • Sfera Universală, fiind într-o stare de rotaţie, cu cele două straturi A1 şi A2 rotindu-se în opoziţie, înseamnă că toată materia ce se formează, se va roti de asemenea, de-a lungul ecuatorului apărând o zonă de joasă presiune, care sub apăsarea presiunii mai ridicate din jur, va duce la o expulzare a materiei, dinspre Soarele Central, spre exterior, forma acesteia fiind de spirală plană.


  • Astfel se formează o metagalaxie.


  • Fiecare din aceste metagalaxii vor continua acest proces, generând galaxii, care la rândul lor, vor forma miliarde de stele, iar fiecare dintre stele va forma planete. Planetele vor crea mai departe sateliţi şi inele, de-a lungul planului lor eliptic. Şi tot aşa, în subdiviziuni armonice, din ce în ce mai mici, se va forma lumea cuantică, după aceleaşi principii. Deci în final, fiecare atom este o hologramă perfectă a Sferei Universale, demonstrând construcţia fractalică a universului.


  • Şi dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, înseamnă că ar trebui să observăm acest model de sferă, formată din două straturi rotitoare, şi la o scară mai mică.


  • Structura de torus, poate fi întâlnită în câmpul magnetic. Tesla a fost primul care a descoperit faptul că un câmp magnetic se roteşte, deşi nimeni nu a găsit o explicaţie adecvată la aceasta,
    până acum. Este de asemenea cunoscut că magneţii, au o durată de viaţă de peste 1000 de ani, fără a–şi slăbi intensitatea. Aceasta deoarece câmpul este creat în formă de torus şi când cele două câmpuri A1 şi A2 au orientarea moleculară nord - sud, permit acestei energii să curgă, atrăgând obiectele metalice.


  • Globurile luminoase, sunt doar un exemplu de fenomene electromagnetice, aceste sfere luminoase plasmatice, putând fi produse în laborator, aşa cum au demonstrat-o experimentele făcute de Schappeller, Searl, Roschin şi Godin.


  • Fenomenele “domeniilor de vacuum” (energia punctului de zero) sunt formaţiuni de energie sferică, de diferite dimensiuni, care produc următoarele efecte (anomalii):


    - Sunt capabile de a penetra prin materie
    - Pot emite, sau absorbi lumina şi alte radiaţii electromagnetice, dintr-o gamă largă de frecvenţe
    - Pot provoca oprirea funcţionarii aparatelor electronice, datorită câmpului electric foarte puternic, pe care-l produc, atât în interiorul cât şi în exteriorul lor
    - Pot influenţa câmpul gravitaţional, făcând obiectele fie să leviteze, fie să devină mai grele
    - Pot antrena aerul şi praful ca să se rotească în interiorul lor, deoarece sunt într-o mişcare de rotaţie
    - Apariţia lor este mult mai frecventă, în anii cu activitate solară intensă.


  • Dr. Dyatlov a arătat că aceste formaţiuni apar numai când două forme de eter sunt amestecate - este vorba de materie şi antimaterie.


  • Richard Pasichnyk a demonstrat că aproape toate planetele din sistemul solar, fie au un inel vizibil, fie emană o energie, de-a lungul ecuatorului. Benzi de gaze rotitoare, în sensuri opuse, s-au observat la planetele gazoase. Unele atmosfere, cum ar fi cea a lui Venus, se ridică şi coboară, demonstrând fenomenul de “respiraţie”, asemenea Oscilatorului Central. Ionosfera lui Venus îşi poate modifica înălţimea de la aproximativ 200 km la câteva mii de km, în numai 24 de ore! De asemenea nenumărate cercetări au arătat că centrul planetelor nu este format din metal, ci din plasmă. Aceasta ne arată cum o planetă este de fapt, o replică în miniatură a macrocosmosului, bineînţeles tot în formă de torus.


  • Soarele nostru are un câmp magnetic, cunoscut sub denumirea de heliosferă, care este de asemenea în formă de torus sferic. Suprafaţa Soarelui pulsează şi ea.


  • Majoritatea lumii ştie că o galaxie are forma unui disc format din stele, planete şi gaz, însă nu prea mulţi ştiu că ea este înconjurată de o sferă de “materie neagră” şi “energie neagră”, cunoscută sub numele de “halou galactic”.


  • Acest halou sferic, determină majoritatea forţei gravitaţionale, exercitată asupra galaxiei, determinându-i rotaţia, ca şi când ar fi un obiect sferic unitar. Deci o galaxie este asemenea unei sfere de energie, având materia formată la nivelul eliptic, având forma unei spirale în plan.


  • Cercetătorul japonez Takashi Ikehata, a găsit prin experienţe de laborator, că formaţiunea de spirală a unei galaxii, se formează prin procese de rotaţie a fluidelor, mai degrabă, decât prin cele gravitaţionale, injectând plasmă de Argon fierbinte (ce se roteşte la o viteză supersonică, într-un gaz de Argon rece, staţionar).


  • Grupurile de galaxii, se ştie că se adună în forme sferice, denumite “superclusteri”, care din nou ne demonstrează că apar ca rezultat al unei energii la scară mai mare.
    Borge Nodland şi John Ralston, în Teoria Universului Anizotropic (anizotropic înseamnă că nu este egal în toate direcţiile), explică cum câmpurile de torsiune, existente în univers şi care cauzează rotaţia particulelor, nu sunt distribuite uniform, ci formează o axă universală. Universul trebuie să fie înconjurat de un câmp de energie în formă de torus sferic, cu o axă centrală pe direcţia nord-sud.


  • Aşa cum se vede din figura de mai sus, un pol al axei se află în direcţia constelaţiei Sextans, celălalt în dreptul constelaţiei Aquila.


  • În concluzie totul este un sistem unic de vibraţii sferice (pulsaţii), care se comportă după simplele principii muzicale (armonice).


  • Dacă vrem să demonstrăm că acest model este într-adevăr cel real, ar trebui să găsim o unificare armonică, valabilă în tot universul, adică ar trebui să existe un singur raport muzical, la toate nivelele.


  • Fizicianul Ray Tomes a găsit că, distanţele medii între toate aceste formaţiuni energetice de formă sferică, sunt interconectate prin raportul 34560.

    - Înmulţind distanţa dintre luni cu 34560 obţinem distanţa dintre planete
    - Înmulţind distanţa dintre planete cu 34560 obţinem distanţa dintre stele
    - Înmulţind distanţa dintre stele cu 34560 obţinem distanţa dintre galaxii
    - Înmulţind distanţa dintre galaxii cu 34560 obţinem mărimea universului
    - Împărţind distanţa dintre luni la 34560 obţinem distanţa dintre celule (aceeaşi pentru plante, animale şi om)
    - Împărţind distanţa dintre celule la 34560 obţinem distanţa dintre atomi
    - Împărţind distanţa dintre atomi la 34560 obţinem distanţa dintre nucleoni (cele mai mici particule materiale)
    - Împărţind viteza luminii la 34560 obţinem viteza sunetului
    - Împărţind viteza sunetului la 34560 obţinem viteza de propagare a căldurii


  • Încă tot mai credeţi că totul în univers este rezultatul accidentelor întâmplătoare şi că este format din corpuri solide, apărute printr-o explozie iniţială (Big Bang)? Cred că oricine îşi dă seama acum că o astfel de ipoteză este de-a dreptul copilărească!!!


  • Aşa cum am mai spus, Soarele este el însuşi un oscilator, pentru sistemul său planetar. În 1998, J. B. Stoneking a calculat lungimile de undă ale Soarelui şi spre surprinderea sa, a găsit că la sfârşitul fiecărei lungimi de undă, se află câte o planetă! Aceste noduri în oscilaţii, erau zone de presiune joasă, ce au permis planetelor să se formeze. De asemenea, el a mai descoperit că fiecare planetă se află la un număr exact de diametre solare, în ce priveşte distanţa faţă de Soare.


  • În mod normal, trasăm orbitele planetelor ca fiind simple elipse, în direcţia de deplasare, dar trebuie să înţelegem că ele sunt ţinute pe traiectorie de forme sferice de oscilaţie, invizibile şi forţate să se deplaseze pe o elipsă, de rotaţia celor două straturi, A1 şi A2. Unele din sfere sunt mai turtite, formând elipse, datorită faptului că sistemul solar, în mişcarea sa, este influenţat de forţele din galaxie. Planetele sunt ţinute pe poziţie, de sferele invizibile de energie.


  • Putem spune deci, că sistemul solar este format din sfere concentrice, având Soarele în centru!


  • Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci ar trebui să regăsim aceleaşi proporţii şi în alte sisteme planetare din galaxie. Primul sistem planetar cu mai mult de două planete, descoperit, are aceleaşi caracteristici cu al nostru. Mazeh şi Goldman au observat că pulsarul B1257+12 are cel puţin trei planete, orbitând în jurul său, care au aceleaşi rapoarte relative ca Mercur, Venus şi Pământ, atât faţă de steaua centrală, cât şi una faţă de cealaltă!


  • Iată deci, foarte, foarte pe scurt felul cum, din punct de vedere fizic, s-a format Universul şi tot ceea ce este în el.


  • Dar să nu uităm însă, că toată această creaţie are un scop, nu a fost pur şi simplu o joacă fără rost! Scopul ei a fost crearea lumilor, a cadrului necesar pentru a susţine experienţa multidimensională a vieţii.


  • Tot acest sistem este într-o continuă transformare, fiecare galaxie, stea şi planetă, supunându-se unor transformări, conform ciclurilor armonice. Totul este O FIINŢĂ, o entitate, un singur SISTEM, divizat prin el însuşi în părţi, pe principiul fractalilor, fiecare parte fiind asemenea întregului.


  • În procesul de evoluţie, planetele se transformă în stele, stelele în galaxii, galaxiile în metagalaxii, etc. Locuitorii unei planete sunt parte din aceasta, asemenea celulelor din trupul nostru, deci vor urma şi ei ciclul evolutiv al planetei respective.



OpHaNiM


Mesaje : 560
Reputatie : 4486

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum