Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Like

Adam si Eva

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Adam si Eva

Mesaj Scris de OpHaNiM la data de 28/2/2011, 03:11



În Biblie scrie de doua ori :„Dumnezeu a creat omul si femeia dupa chipul si asemanarea sa.” S-ar putea crede ca au existat oameni inaintea lui Adam, ori Adam a avut doua sotii. Din modul de prezentare biblic reiese ca Adam a fost creat intai, iar Eva putin mai tarziu, dintr-o parte a corpului lui Adam (coasta). Aceasta dubla creatie a omului (barbat si femeie) este istorisita in doua capitole diferite ale Genezei, fapt ce i-a condus pe unii cercetatori sa presupuna ca e vorba de doua istorii diferite. O legenda evreiasca, Cabala, povesteste ca dupa ce Adam a fost creat din lut, din lut i-a creat Dumnezeu o femeie,ce se numea Lilith.Acestia se iubeau,pana cand, intr-un conflict dintre sexe, a facut-o pe Lilith sa se certe cu Adam, sa-l paraseasca pe el si Gradina Raiului si unindu-se cu diavolul, care mai tarziu,probabil ca ea a ademenit-o pe Eva (a doua sotie a lui Adam) cu fructul interzis,razbunandu-se.

Dupa ce a fost parasit de Lilith, Adam se simtea singur, iar Dumnezeu l-a adormit, creind-o o nevasta, pe care o chema Eva.

Numele de אָדָם (’Ādām), aşa cum apare în Gen 2, 7 ("Domnul Dumnezeu a plămădit pe om/Adam din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul/Adam fiinţă vie") vine, potrivit etimologiei populare, de la אֲדָמָה (’ădāmāh, "ţărână"). Avem deci aici un joc de cuvinte: Dumnezeu l-a plămădit pe Adam din 'ădāmāh, l-a făcut pe "cel pământesc" din "pământ". Numele de Adam e folosit în Biblie pentru a-l desemna pe om în general sau ca nume colectiv, pentru tot neamul omenesc.

"Adam a chemat numele femeii sale Eva, fiindcă este mama tuturor celor vii" (Gen 3, 20). Numele de Eva, חַוָּה (ḥawwāh), este interpretat ca însemnând "cea vie", provenind din rădăcina חיה ("a fi viu").
Primele 3 capitole din Cartea Genezei au, din punct de vedere literar, diferite surse şi au fost redactate relativ târziu. Totuşi, ele sunt plasate la începutul Bibliei, pentru că exprimă adevăruri fundamentale despre lume şi om: creaţia, originea şi împlinirea ei în Dumnezeu, omul, drama păcatului şi speranţa mântuirii.

Deşi este vorbe de un limbaj în imagini, potrivit concepţiei creştine, ele se referă la unele evenimente reale şi nu la mituri, alegorii sau simboluri ale unor adevăruri religioase sau legende. Aceste evenimente reale sunt: crearea tuturor lucrurilor şi a omului de către Dumnezeu şi, de asemenea, păcatul omului, care a avut loc la un moment dat în timp (fiind, înainte de el, creat bun).

Aceasta nu înseamnă însă că fiecare cuvânt sau frază trebuie luate literalmente (de ex. crearea lumii în 6 zile de 24 de ore!), ci trebuie ţinut seama că avem de a face cu un înveliş literar al adevărului religios, făcându-se apel la imaginea preştiinţifică despre lume a timpului în care au fost scrise aceste relatări.
Mesajul care se desprinde din primele 3 capitole ale Genezei (ţinând seama însă şi de ansamblul Bibliei), privesc, în primul rând, originea omului şi unitatea neamului omenesc. Primul om a fost creat de Dumnezeu, iar întregul neam omenesc se trage dintr-un singur cuplu uman.

Concepţia creştină intră aici în contradicţie cu o formă de evoluţionism, şi anume evoluţionismul materialist, potrivit căruia ar reieşi că omul - trup şi suflet - s-ar fi dezvoltat pe cale pur mecanică din regnul animal.

Din punctul de vedere al concepţiei creştine, se poate presupune că Dumnezeu a insuflat sufletul spiritual într-o materie organică, deci într-un trup dependent la origine, de regnul animal, ceea ce concordă cu raţiunile paleontologice şi biologice.

Sfânta Scriptură cuprinde două relatări ale creării primului om: Gn 1, 27 şi Gn 2, 7. Literalmente, Dumnezeu a format trupul primului om în mod nemijlocit, din materie anorganică („din ţărâna pământului“) şi l-a însufleţit prin insuflarea sufletului spiritual. După cum s-a spus şi mai sus însă, În timp ce faptul în sine al creării omului de către Dumnezeu trebuie înţeles ca atare, în problema privind felul şi modalitatea formării trupului omului, din motive întemeiate, se poate face o interpretare care se îndepărtează de sensul literal. Si au fost asezati in Gradina Eden.
Adam şi Eva (protopărinţii), în paradis, au păcătuit grav prin încălcarea poruncii prin care Dumnezeu i-a pus la încercare. Naraţiunea biblică privind păcatul protopărinţilor este cuprinsă în Gn 2, 17 şi 3, 1 şi urm. Ideile care se desprind de aici sunt:

Dumnezeu i-a dat primului om o poruncă, pentru a-i pune la încercare ascultarea;
el a încălcat porunca, fiind ispitit de diavol, reprezentat prin imaginea şarpelui;
Adam şi Eva au fost excluşi din starea originară de nevinovăţie.
Din punct de vedere al "încadrării" morale, primul păcat a fost un păcat de neascultare, săvârşit din trufie (cf. Tob 4, 14: „din mândrie izvorăşte pieire“; Sir 10, 15: „Începutul păcatului este trufia“). Potrivit contextului prezentării biblice, nu ne putem gândi la o greşeală sexuală (de ex., porunca de a se înmulţi, Gn 1, 28 şi ideea că bărbatul va fi un singur trup cu femeia, Gn 2, 24, apar înainte de păcat).

Încălcarea poruncii de a nu mânca din "pomul cunoaşterii binelui şi răului" (Gn 2, 16) este uzurparea prin păcat a unui drept pe care şi-l rezervă Dumnezeu. Nu este vorba de calitatea de a fi atotştiutor (omul decăzut nu o va avea) şi nici de discernământul moral (omul îl avea şi înainte de păcat, fiind fiinţă raţională). Este vorba de pretenţia de a hotărî singur ce este binele şi răul şi de a acţiona în consecinţă: revendicarea autonomiei morale, prin care omul nu îşi recunoaşte starea de creatură.

Urmările păcatului strămoşesc sunt pierderea harului sfinţitor şi atragerea asupra lor a mâniei lui Dumnezeu; de asemenea Adam şi Eva au ajuns pradă domniei diavolului.

Apoi, păcatul lui Adam a trecut asupra tuturor urmaşilor lui, asupra tuturor oamenilor, nu prin imitare, ci în mod ereditar. Bineinteles,Adam si Eva nu au mancat un măr,deoarece nu cresc mere in orient,ci multi spun ca ua mancat smochini,fiind reprezentate in Biblie ca Adam si Eva s-au infasurat in frunze de smochin



Edenul, sau Grădina Eden, (din ebraică גַּן עֵדֶן Gan ‘Ēden, derivat din cuvântul sumerian 'edin' însemnând 'ţară deschisă' (Proiectul ETCSL, Facultate de Studii Orientale, Universitate din Oxford)) este descrisă în Geneză ca fiind locul unde au trăit primul bărbat, Adam, şi soţia sa, Eva, după ce au fost creaţi de Dumnezeu. Povestea creaţiei din Geneză leagă localizarea geografică a Edenului de patru râuri (Phison, Gosen, Tigru, Eufrat) şi trei regiuni (Havila, Asiria şi Cuş [deseori tradus ca Etiopia]).

Locaţia Edenului rămâne controversată şi speculată de unii creştini. Există ipoteze cum că s-ar afla la sursa râurilor Tigru şi Eufrat, în Irak (Mesopotamia), Africa şi Golful Persic, deşi unii creştini îl consideră doar metaforic.

Acum 7000 ani,in locul Golfului Piersic exista candva un tinut cu o vegetatie si o fauna bogata,conform unor urme geologice.Topirea ghetarilor a dus la inundarea acestor zone au dus la crearea Golfului de azi,raurile PISON si GOSEN disparand in timp.Ar fi fost probabil sa fi existat sigur oameni acolo.Catastrofe naturale precum eruptia vulcanice,era glaciara,secetele au dus se pare la dezvoltarea si avansarea inteligentei omului,fiind din ce in ce mai eficient la crearea armelor si uneltelor.Se pare ca aceste catastrofe a dus la ruptura om-natura si la inceputul civilizatiei umane.
Primele 3 capitole din Cartea Genezei au, din punct de vedere analitic-literar, diferite surse şi au fost redactate relativ târziu. Totuşi, ele sunt plasate la începutul Bibliei, pentru că exprimă, potrivit concepţiei teologice, adevăruri fundamentale despre lume şi om: creaţia, originea şi împlinirea ei în Dumnezeu, omul, drama păcatului şi speranţa mântuirii.
Deşi este vorbe de un limbaj în imagini, ele se referă la unele evenimente reale şi nu la mituri, alegorii sau simboluri ale unor adevăruri religioase sau legende. Aceste evenimente reale ar fi: crearea tuturor lucrurilor şi a omului de către Dumnezeu şi, de asemenea, păcatul omului, care a avut loc la un moment dat în timp, ca un factor extrinsec, indus de împrejurări (tentaţia Evei, etc.) şi nu intrinsec, ca parte integrală a omului, de la facere.
Mesajul care se desprinde din primele 3 capitole ale Genezei (ţinând seama însă şi de ansamblul Bibliei), privesc, în primul rând, originea omului şi unitatea neamului omenesc. Primul om a fost creat de Dumnezeu, iar întregul neam omenesc se trage dintr-un singur cuplu uman.
Concepţia religioasă intră aici în contradicţie cu teoriile materialiste despre originea vieţii, a omului şi a perioadei în timp a acestor apariţii. Printr-o formulare simplistă se poate spune că filosofii materialişti consideră sufletul, gândirea, ca un rezultat al materiei, în timp ce idealiştii considră materia ca un rezultat al sufletului, al Divinităţii.
Această contradicţie - cunoscută şi pe timpul lui Epicur, continuă până în zilele noastre - între filosofia materialistă şi cea idealistă, ambele inspirând şi bazându-se pe descoperirile ştiinţifice de-a lungul istoriei. Ea poate fi aplanată doar de un factor neutru, absolut şi unanim admis, care nu există şi probabil că nici nu poate exista.
Adam şi Eva (protopărinţii) au păcătuit în paradis, încălcând porunca Divină. Naraţiunea biblică privind păcatul protopărinţilor este cuprinsă în Gn 2, 17 şi 3, 1 şi urm. Ideile care se desprind de aici sunt:
Dumnezeu i-a dat primului om o poruncă, pentru a-i pune la încercare obedienţa;
Adam a încălcat porunca, lăsându-se ispitit de şarpe (diavol);
Adam şi Eva au fost excluşi din Rai, din starea originară de nevinovăţie.
Ca încadrare morală, primul păcat a fost unul de neascultare, săvârşit din trufie (cf. Tob 4, 14: „din mândrie izvorăşte pieire“; Sir 10, 15: „Începutul păcatului este trufia“). Textul biblic nu menţionează o greşeală sexuală (de ex., porunca de a se înmulţi, Gn 1, 28 şi ideea că bărbatul va fi un singur trup cu femeia, Gn 2, 24, apar înainte de păcat). Încălcarea poruncii de a nu mânca din „pomul cunoaşterii binelui şi răului" (măr?) (Gn 2, 16) este uzurparea prin păcat a unui drept pe care şi-l rezervă Dumnezeu. Nu este vorba de calitatea de a fi atotştiutor (omul decăzut nu o va avea) şi nici de discernământul moral (omul îl avea şi înainte de păcat, fiind fiinţă raţională). Este vorba de pretenţia de a decide singur ce este „bine” şi „rău” şi de a acţiona în consecinţă: revendicarea autonomiei morale, la egalitate cu Dumnezeu.
Urmările păcatului strămoşesc sunt pierderea harului sfinţitor şi atragerea asupra lor a mâniei lui Dumnezeu. Conform teologiel creştine, Adam şi Eva au ajuns pradă domniei diavolului, spre deosebire de iudaism, care nu acordă mare pondere sfinţitor şi diavolului.
Apoi, păcatul lui Adam a trecut asupra tuturor urmaşilor lui, asupra tuturor oamenilor, nu prin imitare, ci în mod ereditar.
Rămâne echivocă problema fructului „pomului cunoaşterii binelui şi răului", care nu a fost specificat în Biblie. În contradicţie cu varianta mărului, acceptată unanim în creştinismul european, este mai plauzibil că Adam si Eva nu au mancat un măr - atunci nu creşteau mere in Orient - ci alt fruct, posibil smochine (Adam si Eva şi-au înfăşurat «ruşinea» in frunze de smochin). Mărul a rămas totuşi, fructul preferat în artă şi în mentalitatea ubicuitară, cu aluzii la păcatul trupesc

OpHaNiM


Mesaje : 560
Reputatie : 4493

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum