Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Like

Românii nu există?!

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Românii nu există?!

Mesaj Scris de OpHaNiM la data de 1/3/2011, 06:52

La o primă vedere această afirmaţie din titlu poate părea chiar teribilistică, dar după o studiere a faptelor se va vedea că are suport logic.

Lucian Iosif Cueşdean în “Româna, limba vechii Europe” ne atenţionează: “Limba română nu are cuvinte de origine română” de unde reiese că “Românii nu există pentru că ei nu au cuvinte româneşti”.

Tot dumnealui precizează următoarele:

“Dicţionarul explicativ al limbii române, din 1975, nu recunoaşte nici un cuvânt ca fiind de origine română, iar pe de altă parte li se reproşează celor ce încearcă să cerceteze acest aspect, că ar avea tendinţe megalomanice, patriotarde şi protocroniste, atunci când ei afirmă cu argumente credibile, că există un neam românesc şi nu numai că el există, dar el este chiar cel mai vechi din Europa.

” În şcolile din România se învaţă o istorie antică trunchiată, lipsită de logică elementară. Pe baza presupusei inexistenţe a unor cuvinte dacice această istorie încearcă să ne convingă că originea românilor este determinată de hibridarea romanilor “civlizaţi” cu femeile dacilor “primitivi”.

De fapt, lucrurile stau pe dos. Nu geto-dacii au preluat graiul de la romanii cotropitori ci popoarele din Peninsula Italică au făcut parte din neamul traco-latinilor ce aveau ca grai şi Proto-latina ori Lingua Prisca( latina bătrână).

După Guido Mansuelli, primul site neolitic al Italiei poartă denumirea de Mol-feta, cu Mol ca şi în Zal-mol-xis, mol-ţam, nă-mol, Mol-dova, mol-ifta, mol-ia (femeie în italiană), etc., şi este tipic balcanic. Molfeta se află în sudul peninsulei în regiunea Apulia ori Puglia. Apu ca în sancrită(apă) şi glia -pământ în română. Acest teritoriu a fost locuit în vechime de mez-api, apuli şi apii-gii.

După toate aceste denumiri şi după concluziile savantului italian, acei ce au produs primul neolitic din “cizmă” nu puteau fi decât geto-dacii apuli ( de pe ape).

Aici trebuie precizate câteva aspecte legate de termenul de roman.

Romani erau doar aceia care locuiau în oraşul Roma şi în împrejurimile acestuia. Denumirea de roman/romanus nu exprima naţionalitatea ci “cetăţenia”. Acei ce au populat Roma erau plecaţi din mijlocul triburilor latine din Latium, fie ei umbri, sabini, liguri, dardani, etrusci, etc. Pe temelia acestor dialecte latine fost dezvoltată limba latină a Romei.

Isidor din Sevilla, în “Origenes” amintea de existenţa a patru limbi latine în Latium: “Unii au spus că au fost patru limbi latine, adică Prisca (cea veche), Latina, Romana, Mixta. Prisca a fost aceea de care s-au folosit cei mai vechi (locuitori) ai Italiei în timpul lui Ianus şi Saturnus, neregulată-barbară, după cum se vede din cântecele Saliilor”.

Am arătat mai sus care au fost cei mai vechi în Peninsula Italică.

La noi în România se “bate monedă” în continuare pe seama faptului că “romanii” au ajuns în Dacia şi i-au învăţat latina pe geto-daci. Nu insist aici în a dovedi ilarul teoriei romanizării ci vreau să arăt că mare parte din legionarii ce au ajuns în Dacia aparţineau multor naţii de pe 3 continente şi că majoritatea covărşitoare nu cunoşteau “un bob” de latină. După Traian nici măcar împăraţii nu mai erau romani, nu mai vorbim de generali şi de soldaţi. Există dovezi certe care arată că nici unii dintre generali şi împăraţi nu cunoşteau la perfecţie latină, ce să mai vorbim de grosul armatei.

Am terminat şi cu asta. Să mergem mai departe.

În “Istoria începe în Carpaţi”, Paul Lazăr Tonciulescu, prezintă o altă stare de fapte între culturile romană şi dacică, în capitolele “Dezastrul ireparabil al ocupaţiei romane” şi “Urmele palide ale civilizaţiei romane în Dacia”.

De acolo aflăm că geto-dacii le erau net superiori romanilor, exceptând armata (organizarea acesteia) şi cultura orăşenească( de citit studiul lui Andrei Vărtic, “De la constructul lingvistic românesc spre logosul universal”, mai exact, capitolul “Refuzul urbei la civilizaţiile carpato-dunărene”).

Dau aici câteva citate din acest studiu.

“Urbea şi scrisul au mers mână în mână în Răsăritul Apropiat, Egypt, Grecia şi Roma, au fost jinduite şi folosite de către locuitorii acelor civilizaţii, care au prelungit în scris şi activitatea religioasă, şi pe cea economică, şi pe cea de cunoaştere, şi pe cea de continuitate gentilică şi etnică, dar mai ales pe cea de dominaţie politică şi civilizatoare”, pe când geto-dacii dispreţuiau oraşele şi foloseau scrisul doar pentru uz religios, sacru.

Dumnealui continuă, demonstrând că nu poţi caracteriza o societate ca involuată doar pentru refuzul urbanizării şi a scrierii laice. “Refuzul vieţii urbane şi a scrisului, refuzul aşa zisei intrări în istorie prin aceste invenţii ale omului, nu a însemnat că oamenii din aceste spaţii nu au cunoscut o bogată viaţă spirituală sau metode bune de depozitare şi transmitere a informaţiei vitale. . . Descoperirile arheologice de la Brânzeni, Mitoc, Coşăuţi, Dorohoi (pentru paleoliticul superor timpuriu) sau cele de la Porţile de Fier (arealul Cuina Turcului – Schela Cladovei) (pentru paleoliticul târziu şi neoliticul timpuriu) înca nu au fost puse de istoriografia moderna în timelane-ul lumii. Dar necesitatea imperioasă a acestui act de justeţe faţă de originile întregii specii umane o cere cu stăruinţă chiar starea actuală a fiinţării fiinţei omeneşti pe Pământ.

” Să continuăm cu studiul lui Paul Tonciulescu. Să vedem care au fost influenţele romane în câteva domenii ale vieţii de zi cu zi a geto-dacilor.

Din punctul de vedere a conceptelor religioase, geto-dacii le erau superiori romanilor cuceritori, ei credeau doar într-un singur zeu, Zalmolxis.

În arhitectura populară influenţele romane au fost nule, continuând să se practice stilul de arhitectură dacic care se mai păstrează încă în unele zone. Strămoşii noştri ridicau case din nuiele, paie şi lut cu 17.000 de ani înainte ca Roma să înceapă să existe şi după aceea, timp de aproape 3.000 de ani, până la începutul sec XX.

Profesiile autohtonilor au rămas în mare parte aceleaşi, în timpul ocupaţiei şi după părăsirea silită a Daciei.

Unele dintre legiunile armatei romane au preluat stindardul dacic, (dragonul dacic) reprezentând lupul şi şarpele, unic în lumea antică. “Dacii învinşi nu au avut ce prelua deoarece armata lor a fost desfiinţată.

” În tot timpul stăpânirii romane în Dacia ocupată n-a fost creat nici un centru de cultură pentru autohtoni. La daci scrisul avea doar caracter sacru, dar în schimb foloseau „alfabete proprii diferenţiate pe regiuni şi având un fond comun, pentru inscripţii, alfabete din care a fost selectat alfabetul zis chirilic”; Dacii foloseau un calendar solar, “cel mai precis din antichitate. Eroarea acestui calendar era de 1, 78 zile la 34 ani, adică 1h 15’ 3’’ pe an”.

În educaţie influenţele ocupaţiei au fost negative, “de la un popor educat în cultul cotropirii şi al jafului, dacii nu aveau ce învăţa şi nici nu au preluat nimic.

” Romanii cotropitori nu au impus mai nimic desosebit în cultura dacilor cuceriţi. Aceştia aveau o cultură închisă (inaccesibilă străinilor), nescrisă şi ferită de mediocritatea şi agresivitatea oamenilor acelor vremuri, ce a fost transmisă urmaşilor doar prin viu grai.

Dar să revenim la limba română şi la groparii ei.

Aceşti academicienii ( români ori ba) îi situează pe aceia care au dezvoltat primele locuinţe de pe planetă, prima agricultură din Europa, prima ceramică neagră, cea mai frumoasă ceramica din Europa şi probabil de pe întreaga planetă( magnifica cultură Cucuteni) şi primele înscrisuri ale omenirii “pe acelaşi plan cu toţi nomazii”.

Dumnealor uită un fapt, anume, ”este logic ca o societate sedentară de agricultori, comparativ cu nomazii, să dezvolte o viaţă socială din ce în ce mai complexă, consemnând în cuvinte, ca într-o arhivă de istorie, toată evoluţia din diverse domenii”.

Etimoanele limbi române dau impresia că nu există nici un cuvânt de origine română. Limba română conţine cuvinte cu etimon latin, roman, slav, grec, turcesc, maghiar, albanez şi unele cuvinte cu etimon necunoscut.

Existenţa în unele graiuri anterioare romanilor, slavilor, turcilor, etc. a unor cuvinte comune cu româna infirmă această teorie atât de injustă.

De exemplu, limba Sanscrită are 1500 de cuvinte comune cu româna printre care se găsesc şi cuvintele sacre ale vedelor, Om, Ram, Sa, Vede, Dakşa, Valac( Valah), etc.

Paul Tonciulescu a descoperit circa 100 de cuvinte româneşti în sumeriană, cuvinte cu o vechime de la 3000 la 5.000 de ani.

La fel, a descoperit câteva sute de cuvinte româneşti în limbile etruscă, albaneză, bască şi greacă, în scrierile lui Homeros.

Augustin Deac a găsit peste 500 de cuvinte rumâneşti în greaca veche. De la un român din Tunisia am aflat de existenţa câtorva cuvinte româneşti în nordul Africii, cum ar fi: Tamash, Foggaras, Arad( munte şi regiune), Deva, Chelibia, yennar, furar; mayu, iunyu, iulyu (luni din calendarul berber), Colina Barsa în Cartagina, Sosuvlei( mlaştină; format din sos şi vlei/hlei, semnificând pământ moale, nămol, oarecum prin tehnica specifică limbajului românesc al morfemelor), etc.

Acest limbaj al morfemelor “acoperă aproape tot sistemul lexical românesc, care dovedeşte în felul acesta că el nu este un simplu amalgam de cuvinte străine, aşa cum apare la un examen superficial şi nedocumentat suficient”.

Până la urmă ce sunt aceste morfeme denumite pe alocuri şi morfeme stem?

“Demonstraţia este teribil de simplă”. De fapt aceste morfeme, sunt “o alternativă la tabuul etimoanelor”.

Astfel, “Este uşor de constatat că grupuri sonore, regăsite în morfeme, formează o familie de cuvinte, cu un înţeles comun extrem de vag conturat”, un fel de metafore înţelese doar de români. Credibilitatea acestui limbaj este precară din cauza aspectului, prea simplu pentru a fi adevărat, cel puţin la o primă vedere superficială”.

Onomatopeele limbii române pot intra în alcătuirea morfemelor. “POC, AUU, TÂR, SFÂR, PÂR, sunt dintre primele “cuvinte imagine”.”

“Ele devin morfeme în cuvinte ca POC-NI-TUR-Ă, AU-ZU, TÂR-ÂT, SFÂR-ÂIE, PÂR-ÂIE, PÂR-ÂU.”

“Metafora nu este obligatoriu elegantă, dar ea este un cuvânt imagine. . . Morfemele sunt o sursă de compunere metaforică a cuvintelor româneşti. . . Prin prisma morfemelor, aproape toate cuvintele româneşti sunt nişte metafore, “cuvinte imagine; pictograme”.

” Astfel, “Focul PÂR_ÂIE, PÂR-JOL-EŞ-TE, face PÂR-JOALE, PÂR-GUIE, toate sunt metafore şi folosesc morfemul PÂR, o onomatopee, dar cuvântul PÂRJOALĂ are etimon maghiar”, deşi “compunera onomatopeică este certificatul de vechime a limbii române, emis de o datină imuabilă, legea fundamentală a neamului nostru”.

Româna este graiul vechii Europe pentru că “forma primară a derivării onomatopeice nu există decât în limba română”.

Apii, apulii, armâni, rumâni, ramanii, cu toţii, semnifică cei de pe ape, oameni de pe ape, iar Apulum şi Apulia poate fi un loc înconjurat de ape.

Din “Româna, limba vechii Europe” aflăm despre cuvântul râu că poate să existe de când cineva a observat că un părâu ori un râu pot face rru rru. Românii sunt singurii care au substantivul râu.

“Un râuleţ poate să sune şi RRA. RRA şi ARR, ARR, existând pâ-Ra-ie, Ra-ţe, Ra-ci şi AR-IEŞ, AR-GEŞ, AR-DA, AR-NO, AR-ÂU.

” Etimoanele date de savanţii sunt rădăcini de cuvinte ce se presupun a fi intrate în limba română.

Pe acestă gândire s-a impus concluzia conform căreia româna este o limbă hibridă, compusă din cuvinte preluate de la toţi care au trecut ori au poposit aici.

Nimeni nu este lăsat să aducă în discuţie “un eventual pol opus”.

Asta a făcut Lucian Cueşdean, a propus un pol opus al acestei teorii, pol opus care ar trebui pus în discuţie şi cercetat conform “legilor” bunului simţ şi nu numai acestora.

Dumnealui afirmă că nu există nici o dovadă că aceste etimoane au intrat în limba română, “ele puteau la fel de bine să iasă din română în celelate limbi”.

Descoperirea unor cuvinte comune între limba română şi alte idiomuri, în uz sau prea puţin folosite, dovedesc aspectul opus. Am dat mai la deal câteva exemple de astfel de cuvinte.

În final, dacă îmi îngăduiţi, câteva concluzii.

Nu, nu concluzii, câteva întrebări de bun simţ(nu al meu ci al celor ce se învârt în domeniul istorie şi al ştiinţelor conexe acesteia).

Este logic că rumânii nu şi-au pierdut niciodată graiul moştenit de la parinţi tocmai din neolitic, când au produs prima agricultură a Europei?

Cuvintele ce par a intra în română, din alte graiuri, nu sunt de fapt ieşite din dialectele rumânilor de-a lungul timpului?

Rumânii s-au lepădat de graiul părinţilor şi au învăţat limba romanilor cotropitori?
Gândiţi-vă la sec. 19 şi la aceea avalanşă de cuvinte străine, mai ales franţuzeşti, în limba română a oraşelor. Ce făceau atunci ţăranii? Nu îşi vedeau de treaba lor, păstrând intact graiul primit de la părinţi, ignorând ceea ce se petrecea la oraşe? Nu exact aşa au făcut şi dacii? Ei, ca şi ţăranii până după 1940, nu urau oraşele?

Poate au dispărut din istorie timp de câteva secole, “suspendaţi de munţi”, munţii care au fost “leagănul rasei lor antice“, pentru a-şi proteja fiinţa naţională, dar au dispărut ei din viaţă? Acum ei trăiesc tot acolo unde au trăit ai lor?

Rumânii sunt urmaşi ai romanilor? Nu romanii provin din rândul triburilor tracice latine (apuli, etrusci, dardani, etc.)? Latina lor nu provine din vechea latină a tracilor, aşa-zisa Protolatină ori Lingua Prisca?

Graiul ţăranilor români este limba vechii Europe?

OpHaNiM


Mesaje : 560
Reputatie : 4493

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum